Mi–e dor de tine, Tiulica. Imi e dor de tine de când boala te-a țintuit la pat și ți-a furat din amintiri și luciditate. Dar acum, când știu că nu mai ești, după ce ne-am luat rămas bun pentru ultima dată, îmi este dor de tine mai tare ca niciodată. Dorul de tine vine în valuri. Sunt momente în care mă înec și momente în care mă străduiesc să iau lucrurile așa cum sunt. Știu că e totul atât de proaspăt, însă nu știu altă cale prin care să îți spun toate aceste lucruri. Simt că dacă le scriu, ele vor rămâne aici pentru totdeauna.
Cum aș putea să nu mă gândesc la tine, când tu mi-ai oferit atât de multe lecții, atât de multe lucruri de care să îmi amintesc?
Sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce am putut trăi împreună, acele amintiri nu ni le va lua nimeni. Am fost norocoasă să am o bunică atât de bună și de puternică pe cât ai fost tu.
Simt în piept că îmi lipsești. Știu că trebuie să învăț în fiecare zi cum să merg mai departe, acceptând faptul că nu mai exiști. Însă, Tiulica mea, este atât de greu și simt că mă sufocă gândul că nu te voi mai vedea niciodată, că acea îmbrățișare, fix cu o săptămână înainte să pleci, este ultima pe care pot să mi-o mai amintesc. Strângerea ta de mână, pielea ta palidă și zâmbetul fericit că ne-ai văzut.
Pentru tot restul vieții mele voi căuta să îmi păstrez vii amintirile cu tine, vorbele tale, le voi povesti copiilor despre tine și îi voi învăța ce ne-ai învățat și pe noi. Nu cred că o voi face la fel de bine ca tine, dar îți promit că mă voi strădui. Cumva, prin noi, tu continui să trăiești, așa simt, că te pot găsi în sufletul meu când îmi este cel mai greu.
Ai fost alinarea mea și ai avut tot timpul o vorbă bună, o glumă sau o îmbrățișare puternică. Te-am suspectat că ai o putere magică de a mă face să mă simt în siguranță, de a mă întoarce o copilă în brațele tale.
Știu că durerea pe care o simt acum nu va trece. Poate se va estompa, dar pierderea ta o simt în fiecare zi pentru că în fiecare zi îmi dau seama că nu mai ești. Încerc să mi te recreez în minte, nu vreau să uit niciun detaliu al chipului tău, al mâinilor tale, al felului tău de a fi. Îmi amintesc cum stăteai îmbufnată când te supărai, cum dădeai mărunt din buze când făceai treabă și erai concentrată, când îmi spuneai că “treaba nu se face din fund” și stăteai în picioare ore întregi să ne faci poftele în bucătărie, când mi-ai fiert vreo 20 de ore porumb în ianuarie pentru că ți-am spus că îmi e poftă, sunetul andrelelor pe care nu le mai dădeai jos și la care ne lucrai fel și fel de hăinuțe, la fel cum le-ai lucrat și strănepoților tăi, mirosul de cafea și țigară care te-a însoțit toată viața, părul pe care ți-l tundeam prea scurt și mă boscorodeai că nu îți mai creștea cu anul, pachetele pe care mi le pregăteai în facultate, verile toride în care spuneai, de fiecare dată, că dacă plouă vei ieși în chiloți și sutien în ploaie să te răcorești, dar nu ieșeai niciodată că îți era rușine de vecini, poveștile din geamlâc pe care ni le spuneai în timp ce trebăluiai lângă aragaz, pâinea prăjită la miezul nopții când ni se făcea poftă să mâncăm cu gem, jocurile de tabinet și toci pe care le jucam iarna lângă sobă (nu mi-a plăcut niciodată să joc toci, dar îți plăcea ție și o făceam de dragul tău), felul în care ațipeai după prânz la televizor și nu recunoșteai, mâinile tale muncite cu care l-ai amenințat pe Marius când l-ai cunoscut și m-ai încredințat, grija pentru fiecare vietate din bătătură și dragostea cu care le îngrijeai, cotele apelor Dunării pe care le ascultam la radio, în timp ce tu pregăteai masa de prânz, șifonierul tău în care căutam, bufetul cu borcane din care am mirosit amoniac, plita pe care ne frigeai ficățeii când tăiai păsări, aleea de la fântână pe care ai făcut-o cu tata și unde ți-ai scris numele, grija pe care le-o purtai vecinilor, băncuța de la poartă pe care te găseam când știai că trebuie să venim, zarzărul din care nu ajungeam niciodată să mâncăm fructe coapte pentru că le ronțăiam de verzi, vișinul de lângă cotineață din care făceai cea mai bună dulceață sau cireșul amar de la tanti Adela, din care adunam cât pentru câteva borcane, mirosul de vară și de uscat din verile secetoase în care te ajutam să uzi grădina, trandafirii și bujorii pe care știai când să îi tai și cum să îi îngrijești și din care ne făceai mereu câte un buchet când plecam de la tine. Cum să nu mă doară, Tiulica? La vremea lor, toate lucrurile astea păreau normale, unele chiar plictisitoare și simt că nu le-am apreciat niciodată îndeajuns.
Mă macină gândul că nu știu dacă ai simțit cât de mult te-am iubit, nu știu dacă ți-am arătat suficient acest lucru.
Mă întreb dacă știi cât de mult mi-ai lipsit cât ai fost bolnavă și cât de mult îmi lipsești acum.
Când ne-am luat rămas bun ultima dată, nu am știut că va fi ultima, deși tare greu mi-a fost să plec de la tine atunci. Îți promisesem că mă voi întoarce, că vom ieși în curte, că voi veni cu copiii. Iartă-mă, că nu mi-am ținut promisiunea asta. Nu am mai avut timp să mi-o țin, Tiulica.
Nu eram gata să ne despărțim pentru totdeauna, nu aș fi fost gata niciodată. Pentru mine, ai fost o constantă a vieții mele. Viața mea nu va mai fi la fel, eu nu voi mai fi la fel, dar îți promit că voi fi așa cum îți doreai: un om bun. Nu îți uit povețele, nu uit nimic, Tiulica mea. Ești cu mine în tot ceea ce fac, în omul care am devenit.
Închid ochii și îți vorbesc, te întreb unde ești și dacă îți e bine. Ești în gândurile și în rugăciunile mele. Pentru totdeauna.
Te voi iubi mereu.