Să facem încă un copil a fost una dintre cele mai bune idei ale noastre. Acum 6 luni venea pe lumea asta Prâslea. Un pui de om, un pic grăbit, respirând agitat și mirosind a dragoste.
Când l-am adus acasă, iar soră-sa a sărit să îl mângâie și să îl pupe, toată lumea a fost a noastră. Gata, mission done, părinți de doi pici delicioși! Și cât de mare ni s-a părut dintr-o dată ea, fetița noastră, care avea atunci un an și zece luni!
Și da, nu totul e roz, am trecut prin tantrumuri, nopți dormite în grabă, oboseală cronică, divergențe de opinie, plâns neconsolat și multe alte părți neplăcute ale parenting-ului, însă am supraviețuit. Și dacă am supraviețuit acestor prime 6 luni în 4, vom trăi veșnic. Dar, până atunci, suntem departe de a spune că lucrurile sunt ușoare. Vă dau un singur exemplu: Prâslea adoarme după 2 ore de alăptat, legănat, bârâit și șșâit, mă așez cuminte pe canapea în încercarea de a-mi trage sufletul, sau, eventual, ajung la baie, moment în care soră-sii îi vine ideea “să cânte la tobă ca Moș Ma’tin”. Iar ăsta e un exemplu funny, nu zic nimic despre pamperși și conținutul lor, sincronizări sau alte cele!
Mi-am făcut fel și fel de reproșuri: inițial, că nu petrec la fel de mult timp cu Ștrumfilinca, apoi că Prâslea nu primește aceeași atenție pe care o primea soră-sa când era de vârsta lui. Între timp, ne-am mai liniștit. Și eu, și hormonii mei. Așa că am ajuns la un echilibru precar pe care ne străduim să îl consolidăm în fiecare zi.
Cea mai mare parte a nopții o dorm lângă Prâslea (voi, cei care ați reușit să culcați copiii în pătuțul lor, vă rog, nu mă judecați prea aspru!) și îl simt mic și călduț, cum mă caută și se lipește de mine. Îl mângâi ușor, îi sărut creștetul capului și mă minunez cât de mult loc s-a făcut în inima mea și câtă dragoste crește acolo pentru bebelușul acesta, categoric ultimul crescut în mine. Dacă vă întrebați de ce ultimul sau ne puneți la îndoială hotărârea, citiți din nou ce am scris două paragrafe mai sus.
Dragostea dintre ei, deși sunt atât de mici amândoi, este evidentă. El o caută cu privirea și i se luminează fața când se joacă lângă ea sau cu ea. Ea, aproape zilnic, se trezește spunând că merge “să dea un pup la bebe”. E primul ei gând al dimineții. Nu-mi încape inima în piept de bucurie și mulțumire când îi văd împreună!
Știu că Prâslea nu a primit de la mine ceea ce a primit Ștrumfilinca. În primul rând, este diferit și, în al doilea rând, am fost mai pregătită să fiu îi fiu mamă lui pentru că înainte fusesem deja mama ei. Și, Slavă Domnului, am făcut training cu un antrenor exigent! Am renunțat să caut perfecțiunea în mămicie, vreau să fiu o mamă bună pentru copiii mei, așa cum orice femeie sănătoasă la cap își dorește. Și da, pot spune că, în anumite privințe, am fost o mamă mai bună pentru Prâslea pentru că am deja experiență. Nu spun că e mai simplu acum, ci doar că reușesc să fac față altfel situațiilor.
Prețuiesc momentele tăcute din miez de noapte când el îmi zâmbește cu gurița murdară de lapte, la fel de mult cum le prețuiesc pe cele în care ieșim doar noi două “să să’im în bă’ți cu no’oi”.
Acum ceva timp spuneam că nu există nimic mai plăcut auzului decât râsul copilului nostru. Recent, am învățat că râsul lor, al ambilor copii, amuzându-se împreună, este și mai bun! Iar pentru râsetele astea sunt în stare să mă maimuțăresc cu ei în continuu, doar să îi aud râzând iar și iar. Nu mă pot sătura de aceste momente.
Sunt seri în care mă simt absolut extenuată, sunt zile în care este mai greu decât am crezut că va fi. Cred ca este și normal să fie așa.
Nu am apucat să fac toate lucrurile pe care le visam cu Ștrumfilinca înainte de a se naște Prâslea, iar lui, deși i-am cumpărat albumul bebelușului, nu am apucat să îl completăm conștiincioși, așa cum făceam cu al soră-sii. Și da, el are doar vreo 8000 de poze, în timp ce ea avea, până la 6 luni, cam 93567. Dar vom recupera și, dacă se va întâmpla să ne scape ceva, va fi pentru că petreceam timp cu ei. Croim amintiri.
Cel mai mare neajuns de când suntem părinți de doi copii este somnul. Insuficient, fragmentat, pe fugă, în poziții incomode. Când doarme ea, se trezește el, când vrem să dormim noi, nu vor ei și tot așa. Realizez abia acum cât de mult aș fi putut dormi când era doar Ștrumfilinca, cum mă cuibăream lângă ea, dar nu mă lua somnul, o priveam și o ascultam respirând. Îmi era suficient.
Acum știu că aș putea adormi și dacă zăbovesc 3 minute în plus în cadă.
Deși nu este chiar așa cum mi-am imaginat, perioada cea mai grea, a acomodării, a trecut. De acum înainte, așteptăm noi și noi provocări de la copiii noștri pe care promitem să le gestionăm pe cât de bine ne vom pricepe, cu dragoste și blândețe.
Nu vor fi întotdeauna mici, îi văd cum își câștiga independența, cu pași mici, pe măsura lor.
Și, cel mai important, știu că niciodată nu ne vor iubi mai mult decât acum când suntem eroii lor, prietenii lor, cei mai buni parteneri de joacă și de aventură. Vor veni zile în care vor iubi alți oameni mai mult decât pe noi, dar, până atunci, vom avea grijă să fim fericiți, să ne îmbrățisăm mult, să ne pupăm apăsat, să sărim în bălți, să dansăm, să cântăm tare, să colorăm, să călătorim și, peste toate acestea, să fim buni, răbdători și iubitori.
